Si a ajuns in cele din urma lupul! Dupa descrierea de pe coperta, ma asteptam la o poveste standard cu eroi, insa, dupa primele pagini, m-am trezit in ceva similar cu Elder Scrolls. Nu stiu despre voi, dar eu am filme care imi distrug cartile si carti care imi strica jocurile, asa ca am avut ceva emotii. Ei bine, surpriza! Daca dupa Skyrim sau ESO va scrie cineva vreodata o carte, mi-as dori ca acea persoana sa fie Diana.
Lumea magica pe care Diana o construieste se contureaza armonios, iar detaliile m-au ajutat sa imi imaginez cat mai real scenele in care se petrece actiunea si au creat cadrul perfect pentru o aventura ce statea sa inceapa. As spune chiar ca unul dintre punctele forte ale acestei carti sunt descrierile minutioase, dar totusi echilibrate, care m-au ajutat sa imi pun imaginatia la lucru, dar nu au fost deloc obositoare. Am intalnit un berserker, goblini, troli, pitici si driade, iar creaturile in general, m-au trimis cu gandul la mitologia celtica.
Actiunea este liniara, avand momente de tensiune maxima si momente relaxate, pe masura ce Barion isi parcurge drumul spre misiunea ce i-a fost incredintata. Luptele sunt descrise dinamic, dar cu suficient de multe detalii astfel incat sa creeze o imagine de ansamblu cat mai obiectiva. In 90% din roman, actiunea este prezentata pe un singur fir narativ, urmarindu-l pe Barion pe parcursul intregii sale calatorii. Din cand in cand, sunt presarate scurte amintiri din trecutul acestuia, cele care l-au facut pe Barion sa devina barbatul rece si introvertit din prezent.
Un alt plus este dat de dialogurile echilibrate, pe alocuri amuzante, care sunt exact in cantitatea potrivita si vin in ajutorul imaginii generale, conturand subtil trasaturi ale personajelor.
Inselat de asa-zisul sau prieten, Barion primeste misiunea de a aduce un ingredient, care ar putea salva o viata importanta din tinut. Avand in vedere modul in care a fost descris, desi initial mi-a parut ca avea sa inceapa o calatorie initiatica, pana la final am ajuns la concluzia ca a fost un fel de calatorie finala – ultima calatorie singur si inceputul unei povesti cu Edda, elfa de care il leaga un trecut interesant.
Barion reuseste sa isi faca si un nou prieten, pe Tamakk, pe care la inceput il respinge, apoi il salveaza, il invidiaza, il detesta, il plange si il regaseste. Tamakk este un personaj care ascunde sub masca de fericire si optimism permanent, o poveste de viata aproape la fel de trista ca a lui Barion.
Ce mi-as fi dorit ar fi fost putin mai mult mister. Actiunea a curs de la inceput si pana la final fara sa imi trezeasca prea multe intrebari, dar derularea cursiva a faptelor si dinamismul au compensat din plin, facand romanul usor de citit si foarte captivant.
Romanul are un happy end, dar cu final deschis, ceea ce ma face sa ma intreb daca va exista candva o continuare.